Trăiri de mamă

Darul meu

A făcut Radu 4 ani…E o perioadă lungă, așa când spui sau pui pe hârtie, dar totuși a trecut mult prea repede, neașteptat de repede. Câte nu s-au întâmplat în acest timp, nu știu cum să le aștern pe toate aici, că sunt așa de multe…Oricum, sunt departe de unde eram și e așa de bine că am ajuns aici.

Acum 4 ani Radu a anunțat că e gata să vină pe lume, într-o duminică dimineața devreme, la ora 5. A fost grăbit, nu avea decât 36 săptămâni și 3 zile, dar eu am simțit cumva mereu că se va naște mai repede…așa cum am știut cum va fi el, încă din pântec. Pur și simplu am avut siguranța că el va fi bine, vesel, fără de stare, dar și sensibil. Așa a și fost, cum mi-a spus mie inima, o lumină de copil.

Se mișca într-una la mine în burtă și fiind slabă de tot, l-am simțit încă de foarte devreme. Probabil că sunt o persoană sensibilă la rândul meu, pentru că la orice emoție pe care o aveam, cât de mică era ea, el reacționa, mișcându-se, mai lent sau mai nervos, în funcție de intensitatea cu care simțeam eu. Așa am realizat și eu cât de tare are impact asupra corpului meu tot ce trăiesc. Sarcina m-a făcut conștientă de mine, de felul în care reacționez la ce mi se întâmplă. La început am crezut că e de ajuns să încerc să îmi stăpânesc emoțiile negative, dar nu, e necesară schimbarea modului în care percep evenimentele, să văd “partea plină a paharului”. Copilul mă ajută să fac asta, zi de zi.

“Nestarea” a rămas și când a ieșit afară, Radu e energie ambulantă, o clipă nu are pace. Mereu trebuie să aibă o ocupație. Chiar dacă pentru mine e uneori (hai, na, de cele mai multe ori…) obositor și epuizant, îl admir și vreau să cred că poate păstra și când va fi mai mare această dorință permanentă de a avea “mintea” ocupată (…sau corpul, că dacă nu face ceva, aleargă, sare, etc). E o altă lecție pe care am învățat-o de la el, așa cum am mai spus și într-o postare anterioară. Copii nu pierd vremea, nu sunt leneși, nu amână, fac în permanență ceva…și nu se întrerup, duc până la capăt treaba pe care au început-o, chiar dacă un părinte insistent și enervant îl sâcâie că acum trebuie să mănânce sau să meargă la grădiniță.

E o minune maternitatea, pentru că îți deschide ochii în feluri în care nu te-ai găndit vreodată…Pe lângă darul dragostei pe care o simți pentru copil, primești și alte binecuvântări: pe tine însăți, în primul rând…te recapeți și înveți din nou ce e frumos și cum trebuie să fii…

Eu nu știu cum să muțumesc sau cum să dau înapoi Universului ce am primit cu vărf și îndesat: un copil senin, sănătos, perfect. Aș vrea să pot să îl păstrez așa de frumos, pentru asta mă rog, să fiu cu ochii deschiși ca să îl ghidez să-și păstreze lumina și să-și valorifice potențialul propriu.

La mulți ani drăguțule!

 

Reclame