Trăiri de mamă

Jurnal de momente rare

Am fost la prima serbare de la grădiniță și am simțit emoțiile toate adunate în gât, sufocându-mă.

Exact același sentiment l-am avut și când am fost în spital pentru nașterea lui Radu și m-au chemat la prima băiță. Dintr-o dată, m-am sufocat efectiv de emoție și am plâns, spre mirarea asistentei și a soțului care era în spatele unui geam și mă întreba cu disperare ce se întâmplă.

Înainte de serbare sau înainte de băiță, nu am crezut că voi avea așa simțăminte, nu le-am plănuit, nici măcar nu m-am gândit la ele. M-a lovit pe loc un cumul mare de sentimente, imagini și emoții adunate în timp, care s-au revărsat toate deodată.

La serbare, l-am văzut altfel decât este copilul de acasă și asta m-a întors pe dos. Am înțeles brusc că a crescut și că face lucruri independent de mine, la care eu nu mai iau parte. E o părticică din viața lui pe care nu o mai cunosc. Acum e capabil să se integreze într-o echipă, să asculte și de altă persoană în afară de mine, spune și face lucruri pe care eu nu le știam de la copilul de acasă. Am avut sentimente împărțite: odată e bucuria că știu că poate să facă toate lucrurile astea, că îi este bine și cu alții, iar pe de altă parte e conștiința faptului că a crescut și că încă va mai crește și se va desprinde încet de mine…m-a depășit timpul, care a trecut mult prea repede. Pânâ în acel moment nu am realizat că nu mai e în totalitate al meu și am simțit durerea dulce, nostalgia că s-au dus clipele de 2 în 1, vor fi tot mai multe clipe în doi separat…A fost frumos până acum, dulce și greu, vesel și înfricoșător, pe alocuri, dar n-aș schimba nimic din ce am trăit.

Recunosc, l-am văzut și costumat într-un mic ursuleț, iar peste amalgamul meu de sentimente a mai fost pus și un strop dulce de drăguțenie și asta m-a dat gata total.

La spital, a fost ca o trezire din amorțeala a ceea ce am fost înainte și ce voi fi de acum încolo. Am realizat brusc că voi pleca acasă cu o ființă care va depinde total de mine, complet neajutorată (nu e chiar așa, copiii nu sunt deloc slabi și neajutorați, dar asta nu aveam cum să știu atunci). Asistenta avea o dexteritate fantastică, îl întorcea rapid de pe o parte pe alta, iar eu m-am  gândit cu groază că eu de abia pot să îl țin în brațe, cum îl voi spăla eu acasă ca și ea?  A fost rapidă și într-un fel brutală, pentru că plângea din toți rărunchii. Doi timpi, trei mișcări și a fost gata…Mă rog și de asta m-a apucat plânsul, că plângea el, iar instinctul meu de mamă, de care atunci nu eram foarte conștientă, îmi arăta cu degetul (mă rog, cu lacrimile) că nu e totuși în regulă modul în care ea abordează băița nou născutului. Mai târziu, când am făcut eu băița acasă, am făcut așa cum am simțit, cu mult drag, cu calm și blândețe, iar plânsul nu și-a găsit locul în această combinație.

Apoi a mai fost și descărcarea emoțională după atâtea luni de așteptare și teamă …și apoi bucuria că totul s-a terminat și că am ajuns să îmi văd minunea cu bine. Necunoscutul nu mai era necunoscut, ceea ce era mai greu a trecut…urma o nouă etapă, de care nu aveam habar.

E curios cum se întâmplă, ca într-un moment, o clipă, să simt atât de multe deodată, să realizez pe loc că nu mai sunt cum eram, că am depășit anumite bariere, că s-au încheiat niște etape, că am evoluat, că am atât de multe și că altele la fel de multe și de necunoscute mă așteaptă. E ca și cum în acele clipe, timpul se oprește în loc și te lasă să privești în oglinda ta.

Nu mă întâlnesc des în viață cu asemenea momente, n-am avut foarte multe…dar de câte ori au fost, le-am ținut minte și au fost revelatoare.

Deci, nu râdeți de mămici care plâng la bâițe și serbări, sigur sunt atâtea motive adunate pentru care o fac…

Voi când ați trăt asemenea momente?

Anunțuri

2 gânduri despre „Jurnal de momente rare”

  1. Ce bine ca nu-s singura care plange asa! :)) Eu nu stiu cum sa ma mai ascund, ca sa fiu sincera. In sarcina a fost cel mai fain, cand chiar imi venea sa plang din orice. Totul era emotionant pentru mine:). Eu la propria nunta, la biserica, am plans ca lumea :))). Si acolo n-am putut ascunde asta. No, ce sa-i faci? Suntem fiinte emotionale. E clar ca multi nu ne vor intelege, dar prietenii stiu de ce:)

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile nu închise.